Prezența ei era o bucurie ce,-ntotdeauna, sufletu-mi înmiresma, indiferent prin care murdărie, acesta, pân-a o vedea, se zbuciuma. Vorbirea ei era o simfonie ce echilibrul, mai mereu, îmi clătina, cu tonuri parcă destinate mie și cu idei la care mintea-mi rezona. Ochii ei erau precum un cer senin la care-n van cătam a rămâne rece, spăimântat ca-ntâmplător să nu devin cel ce fulgere-n privire i-ar aduce. (Totuși, câte-odat'-ai fi complet nebun să-i spui vreunei minuni cât ți-e de dragă; deci, te poticnești în gându-ți "oportun": "Șșșt, bolovane... c-aici nu prea-i de șagă!") Acum, deși viața ne-a tot depărtat, iar chipu-i abia-mi mai vine-n amintire, suspin, când și când, adânc înduioșat de cum poate sfârși o-ntâie iubire.
sâmbătă, 31 mai 2025