Atâta doar o elegie

noaptea-şi dilată insomnia
lângă o cafea amară şi-o ţigară
cu tălpile boţite de ploaie aleargă pe ziduri
haină de iubire
am să o aşez la geamul unde nu plouă
ca să pot trăi  
ca şi cum nu m-aş sufoca
cu tâmpla lipită de fiecare năzuire
peste care ţi-ai întins firele
nu ţi-aş vedea absenţa
din fiecare cuvânt
nu ţi-aş simţi spinii
frământarea de umbră şi lumină 
în care te zbaţi 
să-ţi construieşti plecarea
aştept să paleşti din fiecare detaliu
ca să pot trăii
ca şi cum  nu ai fi( fost)
decât o elegie