cum mureau gutuile la fereastra mea din adânc îmi ţâşnea un ţipăt mut ca o fiară şi mă frângeam şi mă pierdeam şi mă uitam /într-o lume nebună căci timpul te roteşte cu rost şi slavă, câmpia mea venită din ţara luminii, din ţara lui soare răsare şi te împrumuţi la nesfârşit stării de floare iar dorul tău nu doare doar te moare /câmpie din inima mea împleteam broboanele de lumină în fulgerări divine pe sub duzii pitici pe sub prunii arşi de un apus de soare aruncam cu îngeri după cuci să plouă în livadă ţigancă rudă /ieşi de ne rugă /roua ne udă /câmpia din noi cum alergam pe uliţe cu praful fierbinte trecut peste glezne în urma noastră nori groşi de ţărână de ziceai că trec avioane sălbatice prin sat, pe uliţă, cum se scurgeau din tâmplă până în suflet /până la glezne cum spuneam, împleteam broboanele de lumină până când se făcea un întuneric ud sub geana de lună peste câmpia din noi, peste satul din umbră peste păsările cerului peste amintirile cu miros de iarbă zi cu zi noapte cu noapte /până când se stinge şi lacrima îţi curge tot mai grea mie câmpia îmi vorbea cu grâul ei cu păsările ei /cu batalioanele de maci şi câmpul bântuit de umbre şi vorbele ei sirene flămânde după ce se hrăneau cu lumina-mi din ochi mi se lipeau de suflet ca un timbru de eram bolnav îşi schimbau cumva culoarea, putrezeau atunci câmpia mirosea a cruce /văd îngeri învăluiţi în mov şi molii cu zăbale din tălpi îmi creşteau rădăcini de maci peste smoală pe umeri deodată răsărea luna ca o rană de aur /înmugurea lampa a fitil mama aprindea candela să-mi descânte frica /fugi frică din carne din vămi îmi zicea de deochi de spaimă şi ură îmi stingea cărbuni în apă sfinţită apoi aprindea tămâie şi abia atunci îngerul cu o singură aripă în vrie venea la mine nici nu începuse dimineaţa când deodată clopotul spart de aer a lovit vântul în dungă b-a-n-g, b-a-n-g! mama scotea din ştergar pâinea să o închine apoi îmi rupea din ea o fărâmă îngerii mai dormeau încă pe umărul de humă în lăstărişul subţire de sub prunii stingheri undeva la marginea câmpului de cânepă udă uf, cum ţâşneau păsări măiestre din lanuri pe sub gene până în ochiul înrudit cu plânsul - îţi răzuiai ochii de lumină într-un alt timp într-o altă lume aici în câmpie în vremurile vechi ne năşteam din lumină câinii nopţii se înfigeau în noi a neputinţă balaurii bătrâni cu paloşe lungi din argint tu trăgeai cocoaşele puştii şi ţipai glonţul zbir în oasele lunii, te aud parcă a moarte venind întunecai şi lumea şi cerul şi focul sfânt grâul se făcea întuneric în hambare morile măcinau deodată prunci ies mamele la marginea cerului să îşi boteze fiii hei, voinice voinicele te scoală şi seceră grâul cu lancea de fier cu braţul stâncă! - noi bărbaţii câmpiei ne naştem în cer, cu luna în piept şi dorul în suflet
sâmbătă, 31 mai 2025