Când iarna

Când iarna...

Se şterge privirea din toamnă. 
Când iarna din drum ne întoarce, 
lacrimi îngheaţă, 
soarele-n ceaţă
fuioare de fumuri ne toarce, 
iar gerul, la nopţi ne condamnă.

Pereţii din inimi fac ţurţuri.
O mână ce muşcă din gheaţă, 
în gheară de vultur se face, 
din zbor să ne-nşface
şi sânge să curgă pe faţă, 
pe riduri, brăzdate de şanţuri.

E iarnă ciudat de-ngheţată.
Fereastra se sparge în ţăndări, 
cioburi mărunte
se prefac într-o punte, 
peste văi, în căldări, 
către luna de ger agăţată.