Când Soarele se stinge În seară și tăcere, În valurile-n sânge Și-n undele de miere Privind orânduirea Din veșnicie pusă Mă-ncearcă tânguirea Ca muzică hindusă. De ce-i impus să-mi știe Apusurile soarta Și nu doar ziua vie Ce vraiște-i cu poarta? De ce nu-i doar lumină C-o mărunțică umbră Dar și dureri de tină, Dar și o noapte sumbră? Ușor ca fluturașul Să mă-nvârtesc prin aer Iar împrejur imașul Fără un pic de vaier, O viață numai justă Și fără cotitură Cu existența-ngustă Și plină de căldură. Dar ziua zarea-și pierde Și noaptea vine oarbă Că nu mai simt de-i verde Imperiul de iarbă. Dispare „prea departe” Și nu mai este „lângâ” Ca-ntr-o banală moarte Mă aflu-atât de singur. Cătând ceva prin mine Simt că mă iau fiorii Și vreau iarăși lumine Visând din groază zorii... Când aștrii înfloriră Cu doruri pentru vise Iar vise auiră Prin locuri interzise Socot c-uimirea stele Prea multe pentru minte Și gândurile mele Rămân fără cuvinte. Mă dor căderi pe drepte Și tremur de-nălțime Căci cine-o să-mi accepte Condiții de micime? Mă-ncântă Universul Cu taine peste taine Și se dorește mersul Spre neștiute craine. Aș vrea atât de multe Eu ca să aflu încă Din ușurinți inculte Spre o gândire-adâncă. Și-am înțeles deodată Că-s numai o-nchisoare Ce tot zâmbea bogată C-obloanele spre Soare. În îndărătul ușii Eram cuprins de frică În rituri și cătușe, În sine și nimică. Numai în neagra noapte Prudent ca șobolanul Mai ies la libertate Ca să-mi ucid dușmanul. Care c-obișnuința Purtării „cum se cade” Mi-a sugrumat Credința Lăsând-o fără roade. Victor Bragagiu
sâmbătă, 31 mai 2025