Din parcul fără timp privesc lucirea statuilor de bronz, și un moșneag dormind pe bănci și-ascunde nemurirea pe strada stelelor, numărul vag. Oceanul planetar, sub felinare, se-nvârte constelat, lent și cărunt, ca roata morilor tânguitoare, ce împletește coamele de vânt. Îmi pare-o lume veche, asfințită, ce colorează-n sepia tăceri - o noapte-ascunsă-n coșuri de răchită, cerșind înmuguritele poveri. Din parcul fără timp privesc coline proliferând sălbatice treziri, când zorii sângerând răsar stamine prin catedrala Sfintei Înfloriri.
sâmbătă, 31 mai 2025