tiparele nopţii se ţes pe lungi tăceri învelite în dorinţe. n-am ştiut că atunci când începi să respiri rămâi descălţat de candoare. am căzut de când ecoul umbrei tale a coincis cu toate vocile iubirii şi nu mai am cuvinte să mă ridic fără să mă sprijin de rostul unde ţi-am adăpostit surâsul. ce poate fi mai anost decât un capăt de echilibru? cenacluri de amăgiri nocturne încep să îmi bată cu inima în lemn, s-alunge piaza de vară din asimetria paşilor mei. luna îşi strânge discrețiile în picături de lumină şi începe să mi le plouă răspicat în glezne. mi-e atât de greu să merg când cadenţa tălpilor mi-e inundată de sensul reveriei tale… mă tot descântă pendulul în oase, dar eu n-ascult decât delirul suspinând după tine pe fiecare margine de clipă, pe fiecare mugur de întrebare, pe fiecare suflu al gândirii în care te rostesc ca pe o rugăciune împotriva neantului. ţi-a mai crescut frumuseţea cu un semiton cât timp m-am străduit să ţin în braţe focul tăcerii tale. vezi, până şi nimicul se teme de întuneric altfel nu mi-ar fi ars venele în licăirea ta şi nu te-aş fi trezit pe fiecare rază de suflet ca să-mi fie dor de tine de la un capăt la celălalt al luminii.
sâmbătă, 31 mai 2025