Cât de uşor ne spunem “Te iubesc!”… Dar vai, aici toţi oamenii greşesc ! Iubirea numai Unul a ştiut-o; Ne-a arătat-o, însă noi n-am vrut-o... Poate de-aceea nu ştim să iubim, Căci oferindu-ne-o, noi n-am vrut s-o primim; Şi-atunci, cum am putea să dăm ce nu avem? Noi singuri ne-am atras acest blestem! Dar nu suntem pierduţi - priviţi la Cer: Iubirea nu-i plecată nicăieri, El ne-o oferă şi-acum, ne-ncetat - De două mii de ani ne-a aşteptat, De cand S-a întrupat în om Hristos Făcând cele de Sus între noi, jos, Desăvârşiţi cerându-ne să fim, Spunându-ne şi cum, ca noi să ştim. Dar noi nu credem în desăvârşire, Nu credem că-i pentru a noastră fire... Şi-atunci, cum putem spune „Te iubesc”?! În gura noastră, sună nebunesc! În timpul ăsta El, cu-a Lui smerenie, În inimi vrea să facem curăţenie, Iubirea cea adevărată s-o aflăm Şi-apoi, la rându-ne, să ştim s-o dăm. Iubirea-I niciodată n-a plecat - Doar noi avem pe ochi văl de păcat, Iar asta ştiind, n-avem îndreptăţire Să persistăm în grava amăgire. Deci, „Te iubesc!” dacă mai vrem a spune, Să spunem adevărul, şi nu glume, Cum şi nouă ne-ar spune-acum Iisus, Cu inimile de-am privi în sus. Dragostea noastră-atunci s-ar revărsa Nu-asupra unuia sau altuia, S-ar revărsa asupra-ntregii lumi Şi-am fi cu toţii infinit mai buni. Ce credeţi? Vom putea vreodată, oare, Sa fim capabili de-aşa lucru mare...? Răspunsul să vi-l daţi ‘năuntru, vouă, Iar inima să v-o simţiţi ca nouă!
sâmbătă, 31 mai 2025