E ziua penitenței asumată că am trimis cuvinte în eter bolnave de iubirea vinovată nascută dintr-un suflet auster. Mă-nchin suav la ale tale creste, la tronul de smaralde și cetăți, la chipul tău, un înger din poveste ce lumea mi-o prezintă în bucăți. De-o parte este negrul fără Soare, al lumii mărginit și vechi decor cu al meu vis, motiv de închisoare, ca drept delict pe aripi de cocor. Si insetat mi-e visul de splendoare îl protejez cu stele drept potcap, dar sunt bolnav de-o sete care doare mult prea frumos și nu vreau ca să scap. Cum poate el să îmi aduc-o rază, cu dreptul viu de a topi nămeți, să dezvelească lumea de emfază, să mi-o prezinte fără de scaieți! În visul meu ești râul nepereche ce-mi ostoiește setea fără leac, dar îmi șoptește tainic la ureche să mă trezesc din somnul prea... ”boleac”. Eu mă trezesc, iar lumea mi se-arată mult mai bogată decât tot ce-a fost. La tot ce e greșit tu ești erată și ești Neprețuirii adăpost. Ești partea de lumină nefirească drept înger pur și fără de păcat ce suflă peste rana sufletească cu-o adiere fără de rabat. De am gresit, iar vorba-mi este crudă și-al meu mesaj e, poate, nefiresc tu să ma ierti că nu sunt azi o iudă și să ascund că, simplu, te iubesc!
sâmbătă, 31 mai 2025