Cerbul cu amurg în frunte Prin vâjâit de codru care geme Neliniștea, în cioburi de gânduri se frânge, Răsuflă inima pământului sub talpa naturii Ce-și strânge la piept toamna bătrână; Pădurea își tremură frunza și plânge, O jale adâncă inima cerului atinge, Muge un cerb în poiana cu stele Scuturându-și amurgul din frunte, Un glas tânguios de bucium Adună stoluri de nori, în pustiuri Peste munții cu tâmple cărunte Răsar țipete de păsări singuratice, Pe o vale abruptă, o iubire fugară Își fulgeră ecourile prin dimineți de aramă, Se adâncește în sihăstria de cuvinte, Își scurge izvorul, sub stânca de gheață, Suspină, zâmbește, se pierde în geană de munte Cu cerbul care adulmecă văzduhul fierbinte… Căprioare se adapă din globul de lumină În strânsoarea vântului cu azur în coamă.
sâmbătă, 5 iulie 2025