Când tăcerea se sparge în timpane aud şoapte sub pleoapa pământului şi stau la taifas (pe braţe de cruci) cu atâtea nume purtate de uitări încerc să vă adun din ele mă găsesc doar pe mine sau poate eu sunt voi ceva mai mult decât nimic şi atunci încep să mă împrăştii în cuvinte Cine eşti tu ce-mi tulburi limpezimea oglinzilor cu miros de tămâie şi flori ofilite Procust râde eu îmi cioplesc gândurile într-o formă doar de mine ştiută Auzi cum sună pământul lasciv am să învăţ să fiu piatră fără nici o crăpătură prin care să visez răsunet doar când ploiele muşcă din noroi încrâncenată-n mine să zdrobesc pădurile virgine la vânătoare de răspunsuri printre hăţişuri până când voi aluneca netulburată de rotirea anotimpurilor într-o a cincea dimensiune
sâmbătă, 31 mai 2025