Cîrjă de lumină

Cînd ne iubim parcă fugim departe,
Spre ceru-mbrăţişării ca de foc,
Nici nu mai ştim de-i viaţă sau de-i moarte,
Noi, două simple stele de noroc.

Sîntem eroi într-o minune pură,
De care-am fost făcuţi răspunzători,
Şi-nţelegînd de noi cine se-ndură
Printre săruturi plîngem uneori.

Ne învelim ca de sfîrşit de lume
Unul cu altul spre a ne salva,
Cu braţe-ntinse ne strigăm pe nume,
De parc-un vînt ciudat ne-ar separa.

Şi te străbat cu facla mea aprinsă,
Ca pe o beznă-a unui vechi mister,
Tu, poarta vieţii mele, proaspăt ninsă,
Mai scîrţîind prin viscol şi prin ger.

Şi mă cuprinzi, în tremur, ca o floare,
Ce se hrăneşte chiar cu carnea mea…
Atunci mă dărui ţie în crispare,
Îmbogăţind cu mine seva ta.

Dar chiar cînd totul pare-atît de bine,
Sau cel tîrziu cînd ne-am mai liniştit, 
Să fim conştienţi că-n legea firii vine
O depărţire, poate şi-un sfîrşit.

Ne vom pîndi, fără cuvinte,-n taină,
Vei fi departe, n-o să te mai strig ‒
Doi condamnaţi fără motiv şi haină,
Tot dîrdîind printr-un oraş de frig…

De-aceea îţi propun luciditate,
Prin vrajă, hai să trecem precaut,
Se sting iubiri uriaşe vinovate
De a fi ars prea mult de la-nceput.

Am să te rog atunci ca pe-o străină,
Cu care s-a-ntîmplat a mă-ntîlni,
Să-mi împrumuţi o cîrjă de lumină
Cu tine-n gînd spre-a nu mă prăbuşi.

(Din volumul “Înger fără statuie”)