Cugetul

Mai întâi am fost fântână, 
Ochi cu ape de cleștar, 
Pacea stăpânea senină 
Pe izvorul meu din har. 

Ani trecut-au pe furiș, 
Parcă mă găteam de zbor, 
Când, din sita din prundiș, 
Izbucni înc-un izvor.

De atunci, plecată-i pacea, 
Căci, pe rând, lor mă supun, 
Unu-mi dă să gust agheasma, 
Altul, zgură să m-afund! 

Unul naște-n mine păsări 
Ce m-ar duce până-n stele, 
Altul naște negri monștri,
Grei ca norii-n zile rele. 

Mă frământă întrebarea 
Ce pe-o lacrimă s-a scurs, 
De ce alta e cărarea 
Din izvorul ce-a pătruns?

În genunchi  curg spre icoane, 
De zăresc, să rog un înger
Ca pe cel rău din izvoare 
Să-l închidă cu un fulger.