Pe țărmurile mării se lasă ceața serii și-n față-i gonește întreg seninul durerii... Adâncul mării, codrii cei adânci, se sparge apa peste stânci... - când Treci... de-a lungul mării reci, așa i-e cântul trist...și ochii reci! – Pe țărmul apelor deșarte-n templul trist și mare printre stânci de piatră cu poala-n mare, schelete de calcul, slabe, seci, nebune, din cuib de aerolit risipit printre ruine cu fruntea-n cer, cu gândul în lumină tu treci prin lume strein și efemer venetic suflet, înger căzut din cer... Pe țărmul apelor purtate privea în zări, scrutând departe, înotând în ochiu-i vagabund stele-albastre fără fund... Din vastul solitudinii palat de un pilastru rezemat, cu ochii plini de stele înotând în vise rebele, din tristul său ungher privi Luceafărul sclipind pe cer... Peste-ale apei coline din atâtea mii lumine, pe cerul lumii moarte trece abia o alba stea mai luce...rece... Tăcut, privește luna dar niciun semn nu desluși pe chipu-i solemn (peren). Din soare-zi, lună-noapte se face și toate-adorm în pace: asemeni zilei, alți zori... negrul, somnul luminii zori. Din templul învechit de ani de lâng-ape deșarte sub cețuri umede și groase cu felinaru-n mâini privea departe; cu gândurile-n cer și sufletul către lumină, cuprins de ceață i se-ncâlcesc în creieri idei răzlețe în sufletu-i ca noaptea, în inima-i bătrână hoinărind pe gânduri, sălbatecă tristățe: răsări Luceafăr de-aur și lumină. Viața-i, o neagră noapte pe axul viețuirii moarte, biserică streină și ruină făr’ de lumină de-atâtea gânduri pustie și bătrână, și prin ferestre sparte, ochi de nori, trec sfinte vânturi, palize recori: se crapă bolta și-n viața sa apusă cu tunet-fulger falnic de lumină răsare-o stea! De-atâtea ori din tristu-mi ungher privesc Luceafărul mergând pe cer... - Tu, de-a lungul nopții, treci și-așa mi-e cântu' : trist și...ochii reci... Pe gânduri în al înserării prag când hoinăresc în ceasul tăcerii la tine mă gândesc Mi-e inima plină numai de tine în negru-abis vin’ dar, Luceafăr, lângă mine! În lumea asta toată nu mai e senin, iar anii mei în cupă toarnă doar venin... Privește! Tu stai și nu știi ce să crezi, ci-n pieptu-mi rece deschide-ți ochii limpezi și vezi, luminat cu faclii de ceară albă, sufletul mut și sterp, biserică sântă în care prin ferestre sparte nu preoții, ci cobe, flamuri negre cântă unde pe-altare, mase-n ruină, stau stelele-n morminte... de raza morții încinse visuri stinse, sfinte. Departe cum m-am pierdut de tine, un geniu palid m-am înstrăinat de mine: din junele ce-arunca din loc plin de viață lumea-n zări de foc, din zări înalte m-am coborât în iad fără viață mă zbat ca peștele-aruncat pe vad. Pe ulița vieții, dintre toate stele’ abia numai tu lucești, cu vraja-ți de lumină ruinele-mi împodobești: prezentul, viitorul pentru ea aș vrea să mai trăiesc, dar cu toate aste’ paremi-se că din a ei soartă am să mă sfârșesc...
sâmbătă, 31 mai 2025