De unde-ai știut tu, oare?

De unde-ai știut tu, oare?

De unde-ai știut tu oare, că sunt același, de demult,
când la privirea-ți visătoare, eu îți rămâneam tăcut?
de unde-ai știut că-n mine, răsărise-aceeași floare
ce-n tine era deja de multă vreme înflorită,
iar dragostea ta rămăsese, pură și neîmpărtășită?

Cum de m-ai primit tu oare, cu brațele larg deschise,
cum de-ai știut, gingașă floare, că-mi ești visul dintre vise?
dar cum de ai știut tu oare, că sunt același, de demult,
ce putere nevăzută ne-a strigat pe amândoi,
de unde a știut ea oare, că suntem aceiași noi
când la privirea-ți visătoare, eu îți rămâneam tăcut?

Cum de-a știut acea putere, câtă nevoie-aveam de noi,
că  ne simțeam în toamna vieții, atât de pustiiți și goi?
iar tu, cum de-ai păstrat iubirea, neofilită, pentru mine,
de te-am regăsit și parcă-mi păreai din lumile divine?
și cum de ai știut apoi, că sub atingerea ta dulce,
eram același  de atunci părându-ți că duc o cruce?

Eu știu că-n mine simțeam floarea care nu s-a ofilit,
ce te-a tot strigat pe tine până când te-am regăsit,
pe care mi-ai pus-o-n suflet  cu privirea-ți drăgăstoasă,
încă de când tu-mi păreai fetița cea mai frumoasă,
iar eu, sunt și azi același din vremea-aceea de demult
când la privirea-ți visătoare, rămâneam mereu tăcut!