Drumul cel lung

Drumul cel lung
...
Am pus pe masă o ulcea din lut
Și am turnat în ea vinul rubiniu,
Am început să beau într-un târziu,
Privind la cerul ce mă privea tăcut!
...
Câte stele poate, fără ca eu să știu,
S-or fi stins în veacuri ce-au trecut,
Iar mie-mi par că-abia sunt la-nceput,
Că-n ochii mei sclipesc atât de viu?
...
Dar și-au oprit de mult a lor lumină
Deși în ochii mei strălucesc și-acum
În nopți albastre, când bolta e senină,
....
Ca o răsuflare de-al cerului parfum,
Ce pare-o epopee eternă și divină,
Dar sunt numai raze întârziate-n drum!
...
Și când au plecat din bezna cea adâncă,
Planeta asta mare, de-abia se fi născut
Cu toată frământarea pe care o ascult
Din viața ce pe-aici nu apăruse încă!
...
Dar, din primii zori ai vieții de-nceput
Se mai găsesc resturi pe sub câte-o stâncă,
Pe care puhoaie, uneori le-aruncă
Și-atinse de căldură, se preschimbă-n lut
...
Din care-apoi olarul, mai face o ulcea,
Poate ulceaua asta cu vinul rubiniu,
Limpede-n lumina razelor de stea
...
Care-au ajuns la mine-ntr-un târziu,
S-au strecurat tăcute în odaia mea,
Să lucească-n vinul ce pare-atât de viu!