V-am explicat cândva, distinsă doamnă, că nu sunt eu acela care plânge cu lacrimile ploilor de toamnă căzând în suflete cu stropi de sânge. Nici cel dojenitor certând copacii că în răzoarele de lângă stradă au ofilit la umbra lor chiar macii plângând pe Minulescu-ntr-o baladă. Nu sunt nici vrăjitorul care poate să vindece iubirile pierdute întoarse cu regretele lăsate pe brâul rupt al marilor redute. Și nici groparul care duce-n spate pământul răscolitelor morminte unde își plâng amantele trădate iubirile-ngropate mai-nainte. Sunt numai scribul trist care traduce jurnalul scris cu vorbe nerostite de nevăzuții țintuiți pe cruce în Golgote din inimi părăsite. Acum, spre asfințit târziu de toamnă, când mă îndrept smerit spre cele sfinte, îți las un epitaf fără cuvinte, să îl păstrezi ca amintire, doamnă.
marți, 1 iulie 2025