Eu tac și nu mai spun, nimica Nici de trecut și nici de viitor Când, mă zdrobește-ncet, secunda Orologiului bufnind necruțător Prezentu-n, infinit se risipește Ziua de ieri un vis, iar mâine, o himeră Poetul trist doar la sfârșit mai speră Când din condei, eternitatea-i crește Cum pot să zic, că, eu exist aievea Când degetul pe timp, nu pot să-l pun Îl simt cum se prelinge-ncet din palmă Iar eu privesc, cu, ochii de nebun Ce mi-a fost dat, ce-mi este, dar și ce va fi Doar întrebări iscoditoare zi de zi Cum este ceaiul, ce-i băut din ceașca goală Să vezi cum crește piatra grea de moară Iarba în creșterea-i sfidează zorii O salcie-și deplânge existența Sinapsele-mi contesta existența Și tot ce mai aud e' cântul mării.
sâmbătă, 31 mai 2025