Frângere

Azi moare-n mine și ultima speranță,
mă înfășor încet în mantia durerii,
agonizează-n suflet un ultim dor de viață,
învăluit de-o ceață la marginea tăcerii.

Azi am pierdut la jocul de-a visarea,
am pariat pe tot și nu mai am nimic,
doar drumul ce măsoară depărtarea
prin care inima-mi plângând s-a rătăcit.

Și mă târăsc agale, în pas șovăitor,
doar umbra mea-i cu mine și tristă e și ea,
că astăzi nu mai duce în trupu-i niciun dor,
e doar o umbr-a umbrei care a fost cândva.

Se-aud glasuri în jur, și-un râs ce mă rănește
Când, nemilos, pătrunde direct la mine-n trup,
Cu-n sfredel diabolic prin mine răscolește
Și mușcă totu-n cale, c-o foame ca de lup.

Aș vrea să m-odihnesc la margine de drum,
Să stau să-mi cânte codrul de inimă rănită,
Dar noaptea e aproape și n-aș mai ști nicicum
Pe care cărăruie să mă mai las doinită.

Și îmi înăbuș plânsul mergând încet spre casă,
Gândind că azi și rugăciunea mi-e amară,
Iar Domnul șade-n cer și parcă nici nu-i pasă
Că-mi pierd credința-n oameni a nu știu câta oară.