Îl știu. Eu lui m-am plâns în vremurile rele, Când însele dureri, n-au fost toate ale mele, Pe când luptele cu mine, putut-am să le sper, Iar frigurilor nopții, a lor strângere s-o cer, Când mai răzbeam s-amân l-a mea mâhnire, Rugile să-mi cred, că n-au tipar de umilire, Pe când mă și făceam, că înc-aștept un semn, C-ăstui suflet săvârșind, infernul fi-va-i demn, Că stea-și are fiecare, cu duhori mai diferite, Ce norocul digerând, cu-a lor mațe încâlcite, Că zadarnică nu-i, fuga omului întârziat, Pe coșciugul căruia, geniu-i zace premiat, Când de truda mâinilor, nimica dar se prinde, Și-al lor bun, te miră, înapoi cum li s-a vinde, Căci le suntem ce, nu dispensabili și-nferiori, Mucegaiuri, buruieni, robi cât altor slujitori? Grăsimi de suferinți, ce-asupra inimii se lasă, D-ale lumii inerții, cât mă-nfurie că-mi pasă! Și-l știu. E gândul de mai bine, Cu-ale lui senzații fine Și cu cântecele-i line. Și tu, femeie dragă, a ta marcă port în frunte, A ta plină greutate, peste visurile-mi frânte, Căci n-am salvare, n-am, de seninătate-un loc, Unde-al liniștii confort, fără temeri să mi-l joc, Am nici vieții-o-reușită, a mea nămală s-o usuce, O-nvățată mângâiere, cu-al ei sărut să mă educe, Și te-ntreabă tu acum, ce plăcere-i făr-o plată, Care clipă-ți este dată, care clipă ți-este luată? Și-l știu. E gândul de mai bine, Cu-ale lui senzații fine Și cu cântecele-i line.
sâmbătă, 31 mai 2025