M-au tot bătut străinii peste gură Că înghiţii cu lacrimi şi cuvinte De-am încurcat cântare şi arsură Ţinându-le în inimă şi-n minte. Mă dirijau atât de mult cu cnutul De-am preferat singur să mă ascult eu Vociferând cu mâinile ca mutul Să nu se-audă gândurile-mi slute. M-au învăţat o viaţă că-i ruşine Aceea ce şi cum mi se pronunţă De am vorbit atât de mult în mine Că glasul năpădit mi-i de firuţă. Ca lumea să nu fie supărată De tunetul verbal din cerul gurii Închisei limba mea în cazemată Să nu-ngrozească graţia culturii. Sluţit de zbiri am devenit un gâde Cuvintelor ce-nmugureau naive Şi permanent iar le puneam la ziduri Cu virgule, cu verbe, substantive. Când Dumnezeu m-a întrebat părinte De ce mi-i vocea mea aşa ascunsă Cu mâinile I-am arătat cuminte Că e mai bine ca să scriu răspunsul. El m-a-ndemnat:„ Ia foaia dar şi scrie!” Şi scriu, şi scriu, şi scriu fără oprire Toată-amuţirea-n palme îmi învie Prin litere pornindu-se-n vorbire. Spun buchiile dragoste şi stele, Iertare, deznădejde, râs şi cruce De se încurcă slovele-ntre ele Neînţelepte unde s-o apuce. Eliberate din întemniţare De-atâta zare-n jur ele se-ncântă, Iar palmele mi se prefac în aripi Ce-ar vrea s-ascundă vorba mea cea frântă. Înariparea geme pe-orice filă, Iar gândurile-mi ţipă ca şi puii Căzând pe foaie lacrimi de argilă În curcubeie vise vrând să suie. Atât de dezvăţate ca să sune Ele se scriu în spuse şi nespuse... Vrui să-Ți recit ca toți o rugăciune Însă prea mult pe lume eu tăcusem. Nu ştiu o intonare cum se face, Nu pot o declamaţie a drege, Iar palmele-n avânt caută pace Eliberate de hotarul legii. Strigând ca întrematul dintr-o boală Ce-ar săruta şi cerul şi pământul - Până la Cruce tânguiam muţeală, După Iertare vieţuiesc Cuvântul. Graiul învie-n picături de sânge Spunându-şi fericirea şi durerea, Iar zborul meu timiditatea-mi frânge Şi strigă, strigă răzbunând tăcerea! Victor Bragagiu
sâmbătă, 31 mai 2025