iluzia supremă Mă simt o frunză ce atârnă-ntr-un copac stufos hrănindu-l cu lumină, făcându-l maiestuos, prin vene nu am sânge, ci valuri de lumină ce se scurg în ramuri către rădăcină! Sunt mii și mii de funze-n acest copac umbros, dar alte și mai multe care-au murit, sunt jos, cu trupul lor plăpând ce-n vreme, putrezește, parcă mereu flămând, copacul se hrănește! Și-n fiecare toamnă cad, smulse de vânt, covor de frunze moarte se strânge pe pământ, așa e soarta noastră, a frunzelor, să moară, spre a renaște iarăși, pe ram, în primăvară! Ca palma ce-i deschisă mă-ndrept apoi spre cer și-a cerului lumină mă umple de mister, parcă-aș avea o viață, dar eu nu știu ce este, poate că viața mea, e numai o poveste! sunt frunză în copacul ce trece peste vreme, hrănind eternitatea iluziei supreme dar primăvara iarăși, etern eu voi renaște, să primesc Lumina din Sfânta zi de Paște!
sâmbătă, 31 mai 2025