În turnuri, stalactite

În turnuri, stalactite

N-am timp îndeajuns ca să privesc
cetatea-n ale cărei porți am început să bat,
trecutul în priviri s-a-ntunecat
și clipele din urmă mă gonesc,

criza de timp mă face ca o fiară,
să rup în dinți pământul, să-l sfărâm,
și să-l creez apoi, a doua oară,
ca pe-o cetate de pe-un alt tărâm,

în turnuri stalactite să-i curgă din zenit,
cu o nouă șansă visul să-mi dezmierd,
și să creez în lume-alt infinit
în locul celuia pe care simt că-l pierd.