În vremi demult trecute, când stelele din ceruri Erau copile albe cu părul blond şi des Şi coborând pe rază ţara lor de misteruri În marea cea albastră se cufundau ades; Când basmele iubite erau înc-adevăruri, Când gândul era pază de vis şi de eres, Era pe lumea asta o mândră-mpărăţie Ce-avea popoare mândre, mândre cetăţi o mie. Domnea în ea atuncea un împărat prea mare, Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea, Şi mâna lui zbârcită, uscată însă tare, A ţărilor lungi frâuri puternic le ţinea. Şi ţările-nflorite şi-ntunecata mare La glasul lui puternic gigantic se mişca. Dar nu se miră lumea de braţu-i ce supune, Ci de a lui adâncă şi dreaptă-nţelepciune. În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară, Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond, Cu arcuri ce-şi ridică boltirea temerară, Cu stele, ca flori roşii pe-albastrul ei plafond, Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară Şi-ntind umbre cu miros pe-a sălii întins rond, Acolo sta-mpăratul… – boierii lui de sfat – Pe tronu-i de-aur roşu sta mut şi nemişcat. Ca aripi de lebede mari, albe, undoioase, Pletele argintoase pe umerii-cădea Şi barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă, Dar ochii, stele negre, întunecaţi sclipea; Sprincenele-i bătrâne se-ntunecau stufoase, În mână sceptru de-aur, povara lui cea grea, Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem – Părea c-aşteaptă a morţii întunecos problem. Boierii dimprejuru-i pe scaune de-onoare, Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut, Cu feţele lor palizi ca raza cea de soare, Cărunţi, cu bărbi albe pe pieptul cel tăcut; Pe frunţi ce grămădise a anilor ninsoare, Pe umerii lor vremea cu paşi mari a trecut. Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lor Priveau la acel soare ce le-a lucit cu dor. Deodată împăratul din tronul lui se scoală Ca regele pustiei din stânca de granit; În curte oastea sună cântarea triumfală. Poporul o aude mişcându-se-miit. Din muri, din stâlpii netezi, stindardele de fală Desfăşurate tremur la zgomotul ivit. Lui glasul îi tremură… dar răspicat şi blând Vorbe mărgăritare le-nşiră tremurând. – Vremea pe ai mei umeri s-a grămădit bătrână. Din oase şi din vine a stors a vieţii suc Şi slabă şi uscată e împărăteasca-mi mână. Brad învechit prin stânci pe tronu-mi mă usuc, Curând va-ntinde moartea mantaua ei cea brună Pe mine… Şi suflarea-mi aripile-i o duc. Cu rece-agheasmă moartea fruntea mea o sfinţeşte Şi inima-mi bătrână bătăile-şi răreşte. Şi sufletu-mi pân-n-a-ntins umflatele-i aripe Spre-a stelelor imperiu întins ca şi un cort, Nainte până corpu-mi să cadă în risipe, Nainte de-a se rupe a vieţii mele tort, Rog cerul să-nmulţească hotarnicele clipe, S-urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port – Pe-a fiului meu umeri voi pune pân- trăiesc Imperiul gigantic, purpuru-mpărătesc. Dar viaţa are multe alunecuşuri rele, Prea-mbie pe oricine cu chipul ei cel drag Şi frâurile lumii să i se pară grele, Din mâni el să le scape la al domniei prag; Căci zilele-unui rege primejdii au în ele – El poate să aleagă-a plăcerilor şirag Ş-atunci devine umbră – pe mână de mişei Cad frâiele şi dânşii duc lumea cum vor ei. Nainte de a pune pe brunele lui plete Coroana mea de aur – eu voi ca să-l încerc. Nu voi ca să se lase plăcerilor şirete Ce strâng în lanţ de roze a cugetării cerc; Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete, Căci cei mai mulţi din oameni după nimic alerg – Să vadă-n cartea lumii un înţeles deschis, Căci altfel viaţa-i umbră şi zilele sunt vis. De-aceea înainte de-a morţii-mi sântă oră V-am adunat, pe-al vieţii-mi mintos areopag. De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară În umbra-ntunecoasă a codrilor de fag, Pe muntele gigantic ce fruntea şi-o strecoară Prin nori până la soare – trăieşte-un bătrân mag. Când încă eram tânăr, el tot bătrân era: Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura. În fruntea lui e strânsă un ev de-nţelepciune. Viaţa lumii toate în minte-i a-ncăput. Trecutul… viitorul el poate-a ţi le spune; Bătrânu-i ca şi vremea cea fără de-nceput Şi soarele din ceruri la glasu-i se supune, Al aştrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut. De-aceea voi ca dânsul pe fiul meu să-nveţe Cari cărări a vieţii-s deşarte, cari măreţe. Dar el din a lui munte în veci nu se coboară, Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumii căi. Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară, În lipsa-i să se schimbe… şi el, întors din văi, Silit ca să înceapă din începutu-i iară, Să nu poată s-oprească gândirea celor răi. Şi cine-enigma vieţii voieşte s-o descuie, Acela acel munte pe jos trebui să-l suie. Cu buclele lui negre, ce mândre strălucite! Cu faţa lui cea trasă, ce dureros de pal! Cu ochii mari ce-şi primblă privirile-i unite, C-o frunte-n bucle-şi pierde puternicu-i oval – Astfel feciorul tânăr pe cugetu-i ţintit el. Stă rezemat de pragul auritului portal: A tatălui său vorbă aude şi se-nchină – Un semn că se supune măsurii ce-o destină. S-apropie cu pasuri modeste, line, rare Şi umil îngenunche pe treapta de la tron: – Pe mâne, pe când noaptea v-aprinde blându-i soare, Când clopotul va plânge cu-al serei dulce ton, Atunci eu mă voi duce, pe calul pag călare, M-oi duce pân-la poala a muntelui Pion Ş-apoi pe jos de-acolo eu muntele-am să sui, Ca gândurilor mele aripi să le pui. Aripi, ca să ştie ce e deşertăciunea: Să treacă ale lumii curs mizer şi meschin, Ca pasul vieţii-mi toate să-l ducă-nţelepciunea, Ca sigur să calc calea vieţii cea de spini, Ca tot ce eu voi face să fie fapte bune, Să n-ascult decât glasu-adevărului senin; Şi sarcina vieţii-mi să fie cât de grea, Voi şti s-urmez, părinte, cu râvnă calea ta. Retras în sală mare de marmură trandafirie, Încins în strălucitul şi negrul lui talar, Privirea lui o-nalţă pe-a cerului câmpie Şi cugetul lui zboară în lumi fără hotar. Şi gând cu gând se-mbină în lungă reverie, Şi buzele-i se mişcă c-un zâmbet blând, amar, Şi sufletul îl împlu dorinţe nemărginite, Ca marea de adânce cu valurile uimite. Ce sufletu-i doreşte se-ntreabă şi nu ştie, Se uită-n stele, în lună, ce ca un vis de-argint Cu faţa ei cea blondă lungi nourii sfâşie Şi visuri lungi gândirea i-o-mbată şi i-o mint. Aripa unui înger el simte că-l mângâie Şi neteda lui frunte o-atinge tremurând – Şi gâtul ăstui înger ar vrea ca să-l cuprindă, Cu el să zboare-n ţara steloasă şi întinsă. „Spun mite – zice singur – că orice om în lume Pe-a cerului nemargini el are-o blândă stea, Ce-n cartea veciniciei e-unită cu-a lui nume, Că pentru el s-aprinde lumina ei de nea; De-aceea întreb gândirea-mi ca să-mi răspund-anume Din marea cea albastră, care e steaua mea? E-acel trandafir roşu, ce mut-duios-uimit Luceşte-un gând de aur deasupra-mi în zenit? Un om se naşte – un înger o stea din cer aprinde Şi pe pământ coboară în corpul lui de lut, A gândurilor aripi în om el le întinde Şi pune graiul dulce în pieptul lui cel mut. O candelă a vieţii, de cer steaua depinde Şi umblă scriind soarta a omului născut. Când moare a lui suflet, aripile şi-a-ntins Şi reînturnând în ceruri pe drum steaua a stins. Dar ce e acea steauă? E-o candelă aprinsă, De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum? E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă Ce cade scuturată de-a morţii lung samum? Şi dacă e o lume puternică, întinsă, De viaţa mea-i legată viaţa unei lumi? Pe capul meu şi-ntoarce destinurile sale, Când mor ea cade stinsă-ntr-a caosului vale? De ce de-a mea viaţă o lume e legată, De ce un înger palid din cer s-a coborât, Ca trupul meu să-nvie cu flacăra-i curată, De ce-un geniu coboară în corpul cel urât, De ce orice fiinţă din cer e condamnată O viaţă să petreacă în scutece vârât? Cine prescrie legea la orice înger blând Ca-n viaţa-i să coboare o dată pe pământ?” Şi murii netezi, roşii, de marmură curată Lumina lunii blânde în sală o răsfrâng, Şi aeru-mprejuru-i, lumina-i colorată, Căci razele se-mbină, se turbură, se frâng, Şi-n dulcea atmosferă uimită, purpurată S-aud glasuri uşoare ca arfe care plâng. Dar nu-i sunet aievea… ci-a gândurilor sale Glas tremurat şi dulce îi răspundea cu jale: „Când Dumnezeu creează de geniuri o ceată Să cerce vrea p-oricare de-i rău ori de e bun, Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată Că cete rele d-îngeri la glas nu se supun, Că cerul îl răscoală cu mintea turburată Pân-ce trăsniţi se prăval în caosul străbun; De-aceea în om ce naşte, din îngeri orişicare O dată-n vecinicia-i coboară spre cercare. Când sună-n viaţa lumii a miezenopţii oră, Atunci prin ceruri îmblă zâmbind amorul orb, De îngeri suflete-albe văzându-l se coloră Şi ochii lor albaştri privirea lui o sorb; Plecând spre pământ ochii ei timizi se-namoră În pământeşti fiinţe cu fragedul lor corp, Şi prin a lumii vamă cobor bolnavi de-amor În corpurile de-oameni ce-aştept venirea lor. Dar pân-ce corpu-n lume un înger îl cuprinde, Deasupra vămii lumii pe luminoase căi Imperiul lui cel mare o stea în cer aprinde – Acolo el domneşte, lăsând a lumii văi. Dar de viaţa-i lumească domnia-n cer depinde: De-i rău, steaua s-aruncă în noaptea celor răi Şi lumile nestinse pe-a cerului cununi Imperii sunt întinse a îngerilor buni. Abia părăsesc unii a domei mari pilaştri, Abia părăsesc cerul şi înfloritu-i cort, Abia au vreme-a pierde puternicii lor aştri. Coboară-n lume, află amorul lor că-i mort. Atunci îl iau în braţe şi luminând albaştri În lumea lor bogată cu lacrimi ei îl port – Sunt îngeri blânzi şi timizi, aşa nevinovaţi Încât în astă lume nu trebuiesc cercaţi. A unui înger palid ursita pământească Legată e de soarta corpului ce-l aleg. Atârnă de viaţă domnia lor cerească: Ce seamănă în lume, în stele ei culeg; Nefericiţi adesea, ce-o soartă-mpărătească Un om ce-i născut mare în lume îşi aleg; Un împărat puternic dar înfocat când moare; O stea urieşească în caos se coboară. Dar în acest cer mare ce-n mii de lumi luceşte Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea. Când cartea lumii mare Dumnezeu o citeşte Se-mpiedică la cifra vieţii-ţi făr-să vrea. În planu-eternităţii viaţa-ţi greşeală este, De zilele-ţi nu este legat-o lume-a ta. Genii beau vinu-uitării, când se cobor din ceruri: Deschise-ţi-s, nebându-l, a lumilor misteruri. Greşeli, de astea-n lume se-ntâmplă-adesea multe Şi-ncurcă a veciniciei mult înţeleptul plan. Găseşti în lume oameni cu minţile oculte Cari cunosc a lumii gândire de titan; Să ştii însă că oamenii în veci nu vor s-asculte Şi-n basme au un nume: li zice năzdrăvan. La gânduri uriaşe a lor minte asudă. Da oamenii-i înconjor şi nu vor să-i audă. Deşi rari şi puţini-s, lumea nu va să-i vază. Viaţa lor e luptă, când mor se duc neplânşi. Ei n-au avut la leagăn un blând înger de pază Şi-a lor ochi de durere sunt turbure, şi stinşi; Dară deşi blânzi îngeri nu-şi varsă a lor raze În sufletul lor, totuşi ei mari îs şi distinşi, Căci Dumnezeu în lume le ţine loc de tată Şi pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată. Dar e un înger palid cu lungi aripi şi negre, În aste firi măreţe în veci e-namorat. Păcat numai c-amoru-i stinge sisteme-ntrege, Întorsul lui omoară p-oricine l-a ascultat, Seducător trimite plăcerile alegre Şi de asculţi cântarea-i geniu-ţi e sfărâmat. A celor trecătoare în mâna lui e soarte, Frumosu-i ca nealţii şi numele-i e: Moarte! De-aceea să n-asculţi tu sublima lui cântare, Căci morţi-s pe vecie acei ce o ascult, În fiecare secol un alt amant el are Şi cel care-l iubeşte rămâne-n veci ocult. Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare. De Domnul eu trimesu-s, căci te iubeşte mult, Să scap a ta fiinţă de caosu-i imens – Eu în glasul gândirii-ţi am pus acesta sens. Că dincolo de groapă imperiu n-ai o lume, De asta ţie n-are de ce să-ţi pară rău; A geniului imperiu: gândirea lui – anume; A sufletului spaţiu e însuşi el. Ca grâu Vei semăna în ceruri a gândurilor sume Şi-atunci realizate vor fi, vor sta mereu. Că-n lumea dinafară tu nu ai moştenire, A pus în tine Domnul nemargini de gândire. În aste mari nemargini unde gândiri ca stele Lin înfloresc, miriade s-amestecă, contrag; Zidite-n dome mândre, de cugetări castele Se dărâmă la suflarea-ţi şi-n taină se desfac Sau la dorinţa-ţi numai se mişcă ca mărgele Şi sun cântări, ce vibră – se-ntunecă şi tac; Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine O lume e în lume şi în vecie ţine. Când mintea va cuprinde viaţa ta lumească, Când corpul tău cădea-va de vreme risipit, Vei coborî tu singur în viaţa-ţi sufletească Şi vei dura în spaţiu-i stelos nemărginit: Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa lui cerească Lumi, stele, timp şi spaţiu ş-atomul nezărit, Cum toate-s el şi dânsul în toate e cuprins, Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins. De-astă viaţă mândră de vrei să ai o ştire, Gândeşte num-atuncea la visuri şi la somn, Ca mort e corpul rece în noapte, nesimţire, Pe creaţiuni bogate sufletul este domn; În ocean de stele, prin sori, nemărginire, El îmblă, risipeşte gândirile prin somn; Deşi nu sunt aievea aceste lumi solare, El tot le vede, simte, le-aude şi le are. Când omul risipitu-i, un lut fără suflare, Sufletul în afară rămâne surd şi orb: Un cântec fără arpă, o rază fără soare, Un murmur fără ape, e suflet fără corp, Dar înăuntru-i este o lume-ntinsă mare, Aievea-i pentru dânsul. Cum picături ce sorb Toate razele lumii într-un grăunte-uimit, În el îs toate, dânsul e-n toate ce-a gândit. Seraful îşi sfârşise vibrata-cugetare, Gândirea tace-asemeni în fiul de-mpărat, Şi galbenă ca gheaţa ruptă din nori răsare Luna şi trece moartă pe cortu-înnourat Şi cerul nori gândeşte, nori mari de răzbunare. Ce vor să biciuiască pământul răsculat Şi noaptea-înşiră ceasuri pe firu-i incolor. Ca râul care-şi mână trecutu-n viitor.
