ISPITA Cu inima încercată de nefireasca-i slăbiciune, Cu cartea-n mână rostind aceiași rugăciune, Pășind peste canoane, prin gânduri sinuoase, Neputincios iubirii, frumoasei păcătoase. Femeia cu trupul dezgolit și lacrimi lumești, Îl seduce tulburându-l cu dorințele trupești, Se unduie cu rochia, de flăcări încinsă Îl ardea jarul din piept și bucuria promisă. Cu sufletul zăvorât sub cămașa lumească Și-ar renega credința dorind să o iubească Cu ochi flămânzi îi număra pe ie trandafirii, Vărsând amărăciune din negura privirii. Nu era o sfântă pictată într-o seară amurgită Era ca floarea îmbobocită sub coasa ruginită Când cerul arunca raze-ndoliate peste ea... Cu scânteia ce-i strălucea-n gene, îl cucerea. Îl implora pe Dumnezeu, cuprins de frământări Să-ntindă o punte din curcubeu peste încercări S-ar întoarce-n alt timp, ar scrie alt jurământ Din lumi celeste ar rupe noul veșmânt... Îngenuncheat pe pietrele tăioase, din grădină, Cu purități de crini tivindu-i rochia de muselină Fără iubirea ei rămâne-va-n veci înjumătățit Alături de ea plăti-va cutume la nesfârșit. 12. 04. 2018
sâmbătă, 31 mai 2025