Povestea muntelui ce plânge E de demult şi inimi frânge Fiindcă-i povestea celor care Trăiesc la mare depărtare Dar au ajuns să se iubească C-o dragoste nepământească. Să fii semeţ şi să fii stâncă Să scrutezi zarea, i-o poruncă Dată de Cel ce-orânduieşte Ca muntele să aibă creste. Şi nu e singur, sunt mai mulţi Aceia ce se cheamă munţi Şi fiecare singur, mare, Priveşte până-n depărtare. Şi într-o zi, un munte mic Ce nu avea pe frunte pic De ploaie, fiind cerul senin Simte cum spre el parcă vin Miresme de flori, triluri care Îţi duc privirea-n depărtare.. Şi vede-atunci ( e împietrit)... Un munte şi n-a bănuit Că poate-n el să mai trezească Simţiri de dragoste lumească. Privirea muntelui cel mare Cu tâmple albe, păduri care Îl face mai impunător, Coboară la cel mic cu dor... În clipa aceea minuntă Ei se cutremură de-odată Şi tot pământul e un rai, Ei sunt în cer şi-n luna mai! Şi au urmat cuvinte-n şoapte Zi după zi şi duse-n noapte De o iubire nefirească Şi tânguire sufletească. Puteau să-şi spună simtăminte, Să se privească fără cuvinte Dar să se strângă-n braţe nu. Iar inimile ce-ncontinuu Bat tare, nu pot să audă Cum dragostea i le inundă. Cu nori de ploaie se-nconjoară Munţii ce nu vor să-i mai doară Iubirea lor cea ne-mplinită... Ploaia cu plâns le-a fost sortită !
sâmbătă, 31 mai 2025