Se ofilesc pe ceruri curcubeie, De-atâta secetă, ce m-a cuprins, Că a secat izvorul din condeie, Ce desena pe bolțile din vis. Alerg spre un tărâm uitat din mine, Ce a scăpat de-al minții jalnic chin, Pierdut printre-amintiri cu vechi ondine, Ce mai păstrează chipul lor divin. Străbat prin cețuri ce mă-înconjoară Cu aburi reci și cu fiori mă-npung, Prin rătăciri străvechi de odinioară, Ce-mpinsu-m-au în brațe să le-ajung. Prin ochii lor ce țin închisă marea, Suave glasuri murmură-un descânt, Printre talazuri ce sărută zarea, Cu nurii lor mă-nvăluie în vânt. Iar din azurul ce mă împresoară, Țâșnesc văpăi, ce tainic foc mi-aprind, Și-n flăcări ard răceala-ntâia oară, Chiar de-aș muri, aș face-o iar –iubind! M-ai amăgit cu vise de cleștar, Să-ți gust grăbit iubirea la zenit, Din cupa zilelor prinse-n hotar, Care se scurg, din timpu-mi hărăzit. Din ițe toarse-n nopți sub clar de Lună, Veșmânt regal urzești, să-ți fiu bărbat, La braț să te petrec, frumoasă jună, Fără să știu, cândva, că m-ai legat. Petrec eternul inimii-ntr-o clipă, Iar pe pământ, deja, s-a scurs un veac, Din timpul efemer trecut în pripă, Când zorii cresc și-n lacrimi se prefac. Mi-ai dăruit în van, nemărginirea, În veșnicie-alături să-ți petrec, Căci zeii ne-au curmat în timp, iubirea, Și-acuma zilele grăbite-mi trec.
vineri, 6 iunie 2025