Stau în fotoliul meu de rǎchitǎ, în iarba înaltǎ, lîngǎ malul cu papurǎ şi stuf al lacului, în grǎdina cu chioşc. Nu fac nimic, nu gîndesc la nimic, pur şi simplu mǎ las integrat naturii, într-o dulce şi inertǎ contemplare. Mai vin cîteodatǎ pe la mine copii, nu ştiu de unde, nu i-am întrebat, şi îmi spun poveşti, şi eu îi ascult. Le place vinul dulce, care nu îmi lipseşte de pe masǎ. Eu îi las sǎ bea cît poftesc, le ofer şi gustǎri. Cîteodatǎ copiii beau prea mult şi se îmbatǎ, şi-atunci se transformǎ în oameni mari. Cresc într-o clipǎ, iau aspect matur, li se îngroaşǎ vocea. Atunci discutǎm la un alt nivel, în orice caz, mult mai obositor şi mai nefolositor, pînǎ îi cuprinde somnul, şi, cînd se trezesc, redevin copiii care-au fost şi o iau cuminţi spre casǎ. Cînd nu are treabǎ, Mathilde, vechea mea menajerǎ, o femeie în vîrstǎ şi foarte cumsecade, citeşte. Are o forţǎ uluitoare de a înţelege şi de a parcurge cu rapiditate paginile. E în stare sǎ citeascǎ într-o zi o carte groasǎ de tot. Iar noaptea, la lumina lǎmpii, face calcule matematice îngrozitor de lungi şi de complicate. Nu am întrebat-o niciodatǎ despre ce este vorba, am tratat aceastǎ preocupare a ei cu discreţie, oricum nu mi-ar fi folosit la nimic dac-aş fi ştiut. Chiar mǎ întreb uneori dacǎ în ea nu se ascunde un alt om, iar înfǎţişarea ei nu este decît un înveliş provizoriu, care o ajutǎ sǎ treacǎ nebǎnuitǎ prin lume. Poate cǎ ei aşa îi şi place ‒ sǎ fie harnica şi credincioasa Mathilde, dar şi omul acela, probabil bǎrbat, înzestrat cu capacitǎţi deosebite. Poate cǎ în altǎ conjuncturǎ acel om s-ar fi ratat, nu ar fi gǎsit niciodatǎ liniştea necesarǎ studiilor lui, lumea, cu toate mizeriile ei, l-ar fi copleşit şi învins pînǎ la urmǎ, i-ar fi murdǎrit sufletul în aşa fel încît nu s-ar mai fi putut reaşeza în temeiuri pînǎ la sfîrşitul tristei lui vieţi. Un cal frumos se plimbǎ lîngǎ mine, prin iarba înaltǎ, şi mai fornǎie la rǎstimpuri. Cîntecul broaştelor, dinspre lac, e un balsam, o caldǎ mîngîiere… Mai suflu cîteodatǎ în fluier, chemînd-o pe Mathilde cu o cafea sau rugînd-o astfel sǎ-mi mai aducǎ nişte ţigǎri. Şi-atunci îi spun: “Mathilde, Mathilde, îmbǎtrînim, Mathilde, amîndoi la capǎtul ǎsta minunat şi neştiut de lume… Dacǎ o fi sǎ mor înaintea ta, sǎ mǎ îngropi sub stejarul mare, de colo, de lîngǎ mal, aproape de stufǎrişul ǎla des.” “Vǎ ingrop", îmi rǎspunde Mathilde, "iar dacǎ oi muri eu înaintea dumneavoastrǎ, sǎ mǎ îngropaţi într-un anumit loc, în direcţia sud-est, e un punct exact, controlez şi refac calculele mereu, în funcţie de trecerea anilor şi de poziţia stelelor. Cade, pînǎ în prezent, între gardurile de lemn ale vechiului staul. Gardurile le puteţi scoate sau le puteţi lǎsa. Sînt frumoase şi oricum n-o sǎ mǎ deranjeze, ba din contrǎ, credincioasa dumneavoastrǎ Mathilde se va simţi mai apǎratǎ între ulucile lor.” Apoi ne punem vin în pahare şi, privind departe, înspre lac şi înspre pǎdure, aşteptǎm în tǎcere ca apusul sǎ se preschimbe în noapte. (din volumul “Duminica poemului mut”)
duminică, 10 august 2025