,, Sunt atât de tristă, nu mai știu nici eu, Ce mi se întâmplă, ce durere am, Nici nu îți pot spune, parcă-mi este greu, Nu ai nicio vină, sunt precum eram..." După ce-mi scrisese, a tăcut de-odată, Ploaia se-ntețise, și bătea în geam, Mi-a venit tristețea, rece și udată, Căci aceste vorbe, prea le-nțelegeam. ,, Ce frumos poți scrie! Dar rachiul, oare, Nu îl poți exclude? Numai nu rachiu!" Doamnă, am o rană, și profund mă doare, Și-o tratez adesea, când adorm târziu. Dar citiți mai bine, nu am nicio vină! Știu aceste vorbe, n-are niciun rost, Vrea astfel, să-mi fie, iarăși o străină. Fiecare-n lume, e luat de prost. E, această faptă, ca un fel de lege, O-nvățasem bine, de cât timp exist, Doar pierzând iubirea, o veți înțelege - Îi plătesc un zâmbet, devenind mai trist.
sâmbătă, 31 mai 2025