Avioane despică lung cerul poetic Mergând spre războaie eretic, frenetic Şi spaţiu-aerian se închide a doliu, Căci zboară prin el proiectile de-orgoliu… Iar jos, pe pământ, sădim gloanţe în piepturi; Retorica scuipă agonic doar certuri… Popoare se-omoară-ntre ele, prosteşte, Atunci când vreun lider dement le vorbeşte… Dar, vai, nu-i aici tragedia cea mare, Ci lupta cu sine ce-avem fiecare Când diavolu-nşeală pe om că nu-i moarte, Că-i liber să facă-orice lucruri deşarte, Când noi, euforici, crezând că ni-i bine, Lăsăm orbi păcatul în braţe-a ne ţine, Când chinuri ciudate ni-s tristă-ncântare, Când drepţi ne vedem dacă n-avem iertare! De când a fost omul din Rai aruncat, Nimic, dar nimic, parcă n-a învăţat… Progresu-i doar tehnic, dar nu ne conduce Vreun pas înainte, pe drumul spre Cruce! Ba, chiar, parcă mai mult se-aşterne uitarea În minţi şi în inimi, mai slabă-i chemarea… Umblăm trişti pe stradă, cu ochi străvezii, Având doar impresia că suntem vii... O lume pe moarte e toată-omenirea Şi-o alta e-n noi, unde moare Iubirea… Vorbim limbă moartă ce-şi toarnă veninul - Gramatica ei e „Trecutul continuu”…
sâmbătă, 31 mai 2025