Sunt fiul tău rătăcitor, lumină, și-mi strigă sângele ca o sirenă: „Mi-e dor de-acasă!” Mă-ntorc la tine cu brațele întinse. Primește-mă înapoi, așa cum sunt acum: pe coapse-mi șiroiesc râuri de sare, rămășițe ale tumultului de lacrimi, furtuni îmi joacă în părul rebel, iar fulgere albastre curg prin vene. Și timpul, și drumurile toate m-au amăgit cu doruri multe, cu primăveri ce n-au venit, cu o iubire care-avea aripi de ceară și-a nins cenușă peste sufletu-nsetat. Primește-mă până ce amurgul nu se închide ca o imensă pleoapă peste curcubeul care încă leagănă în privirile mele inorogul alb mult visat din copilăria mea. Primește-mă, lumină! Mă-ntorc la tine, eu, fiul tău rătăcitor, și vreau să îți aprind altare din versul meu albastru ce singur a rămas întreg. Îmi strigă sângele ca o sirenă: „Mi-e dor de-acasă!”.
sâmbătă, 31 mai 2025