Otrava e cuminte ca un prunc, Mă trage de aortă şi de limbă Şi-n mine, liniştit, parcă se plimbă Cu barca înspre care mă arunc. Nelămurită, o poftesc la ceai. O mângâi de la gleznă până-n hău Şi-i este bine şi mi-e foarte rău, Şi mă dezbracă şi îmi spune „hai!”. Privirea peste sânul ei sticlos Îmi cade șovăielnic şi precar, Își face loc în sânul meu amar, Cu limba desfrunzită până-n os. Mă copleşesc spre seară scarabeii. În fața filarmonicii, se sting Doi ochi îngălbeniți, care mă ling De moartea mea şi poate a femeii. 5 martie – 19 iulie 2017, Constanţa
miercuri, 16 iulie 2025