În toamna vremii, pe alee Calc peste stelele uscate Și nu admit ca o idee Să-mi fie peste libertate. În veacul nostru pur prozaic Obrăznicia unde-i mamă Sunt prea retras și prea arhaic Să-i trec necruțătoarea vamă. Pășesc secunde înainte, Veacuri întârzie în urmă Ca frunze moarte noi cuvinte Se-ngesuie prostite-n turmă. E poezia doar în scrise Recalculată în valoare-i Cum și, de altfel, prorocise Labiș în „Moartea Căprioarei”. Dar nimeni nu mai plânge-n jale Mușcându-i inima oprită Doar picură pe pagini bale Din gura foarte mulțămită. Când încâlcirile de fraze Și scremete de minți bolnave Încununate sunt cu raze De criticile fals-concave. Când neînsuflețirea-i pusă Ca ideal în zvon de arfă, Iar măiestria e supusă La execuția de boarfă. Prin toamnă văd ca pe-o nălucă Ceva demult ce-a fost și nu e Care se duce să se ducă Și care tace să nu spuie. Ca file-n bronzuri motolite Vremea mutanților domină Când strășnicii sunt prețuite, Urât e tot ce-i din Lumină. Sluțirea râde și triumfă În suflet, cuget și simțire Doar demnitățile de rufă Sunt poreclite ca Iubire... Aș vrea să sper, dar nu se crede Despre o vreme minunată Când va păși prin Țara Verde Iar Căprioara înviată. Victor Bragagiu
sâmbătă, 31 mai 2025