Moartea lui Don Juan Destinul cere plată tributul unei vieți să te închini în fața a tot ce înțelegi... să lași iubiri trecute, să ștergi ce-i în prezent să îți urmezi destinul, chiar dacă nu e drept. Așa veni și clipa chemării din Neant ca să mai ia un suflet ce mult l-a așteptat... ce l-a pândit o viață din negura de fum, acum venit-a rândul să-l ia de pe Pamânt. Și singur în odaie, în camera ca fumul stătea culcat pe pernă, Don Juan, muribundul... înconjurat de umbre, fantasme din trecut vedea femei cu sute, ce îl chemau de sus. Și în tăcerea sumbră ce-i respecta suspinul erau atâtea lucruri ce-ar fi putut să-l țină... dar moartea nu pricepe, când sufletu-i dorit cu sărutarea ei de gheață deja te-a osândit. Perdele de mătase, tablouri de demult păstrau doar amintiri cu nume din trecut... atâtea chipuri șterse și totuși îndrăgite se perindau prin față ca el să țină minte. Și își trăise viața, sub chipuri diferite el cunoscuse poate și locuri nepermise... dar tot ce îi lipsise "grăuntele de fier" avea să-l dobândeasca în ceasul cel suprem. Femeile-l iubeau, bărbații îl urau prietenii trădați, acum îl ocoleau... făcuse numai rău, era un țel al său dar crudul său destin îl aștepta drept chin. Din unda subterană se auzi un glas mai fioros ca gheața, părea că e din Neant... Don Juan tresări, dar nu putu striga Căci visul nu muri, încă se derula. "Inteligența-i aur , sufletu-ți e aramă, voința este fierul, inima-ți e povară" așa gândea Don Juan, cu chipul mult prea alb... se-apropia și clipa ce-l va lua în Neant. Și-n semiîntunericul dulce de ametist topit femei dansau în cercuri, prea mult se învârteau... țipa să înceteze, dar dansul continua sărmanul muribund simțea că se-nvârtea. Noaptea cădea ca păcura, Luna se ridica la Zenit împletind zarea în fir de beteală... Bruma morții îi incețoșa mintea subit iar pendula rascolea tăcuta sminteală. În toată viața sa, a cultivat femeia i s-a părut un studiu capabil de urmat... și-a cunoscut și doamne și tinere copile însă întotdeauna, pe toate le-a uitat. Dar nu gândi prea mult, căci gândul îi fu rupt și-nvăluită-n fum veni Moarte curând... cu ochi speriați și tulburi, el o privi ca mut femeia cu suflarea de gheața, l-a luat cu un sărut. La poarta Paradisului de suflete pierdute femei îngenuncheate priveau cu nerăbdare... înfometate toate de cel care sosea să le iubească iar, la fel ca-n lumea sa. Martir al libertății, Spartacus sta legat încătușat în lanțuri ce îl strângeau treptat... șuvoaiele de ape a Stixului turbat păreau că se topesc și iarași clocotesc. Chiar Charon luntrea își opri, iar Cerber urlă ca turbat... Din somn etern s-a ridicat chiar Lete care a uitat. Și-așa înaintând Don Juan, cu pasul temător ajunse lângă un tron din catran arzător... învăluit în fum de pucioasă și mister, trona peste acest Paradis, însăși Lucifer. Și auzise Lucifer, dorința mult prea arzătoare când muribundul cel nebun o spuse chiar cu voce tare... și-n stană îl făcu pe loc, nemaiputând să glăsuiască iar ochii iubitelor femei, priveau la chipul lui de piatră. Și ce folos că-n viața sa, era frumos, sclipind în Soare dacă în clipa ce-a urmat, nu a rostit un: "bun rămas" degeaba a iubit femeia și-a cultivat-o ani la rând în clipa ceasului suprem, el a plecat făr-un sărut. -27 Mai 2015-
sâmbătă, 31 mai 2025