Când te pierdeam o clipă din ochi, te căutam la gura râului. Nu ca să mă salvez de lacrimi sau de durere pentru că toată copilăria mi-am petrecut-o printre flori; era una mai slabă de inimă și aproape stinsă printre alte lucruri. Aveam sentimentul că suferința ei trecuse de ierburile uscate ca să sfârșească într-o dimineață rece sub o frunză îngălbenită. Era deja toamnă la prima mea durere într-o lume născută numai pentru mine, Îmi spuneai că nu pot fi copil dacă n-am gust de lacrimă, mă ștergeai cu fruntea. Cântecul tău era pornit să umble pe apele pământului. Nu aș putea înțelege centrul universului fără tine cum nu aș fi în stare să mă privesc în oglindă cu ochii închiși. Mi-ai spus odată să-i închid la suferință, nu ca să mă salvez de lacrimile care vin din zona cea mai adâncă a spiritului, ci să îndur orice rană a vieții. Știu că apele pământului se unesc și dorul meu poate urca în valuri până la Olt.
sâmbătă, 31 mai 2025