Iar în veacul şaptesprezece A trăit în Valahia, Om mare ce nu mai trece, Constantin cu familia. Om bogat, cu dare de mână, Fost-a acest domnitor care Cât ţinea Lunca Română Bogăţii altul nu are. Insă diavolul cel negru Cel ce binele urăşte, Lovi în omul integru Şi-n feciorii ce îi creşte. Patru feciori şi şapte fete A avut acest creştin, Nededaţi la chefuri,vin. Dar în anul paisprezece În al optsprezecelea veac, Sultanul turc zice Să le vină dar de hac. Strânşi cu toată-a lor avere, La Constantinopol adunaţi, Şi rămaşi fără putere, Multe luni întemniţaţi. Dar sunt scoşi la judecată De-otomanii cei cumpliţi Fiii bătrânului tată Vor fi iute maziliţi! Cad capetele odoarelor bune: Constantin,Ştefan şi Radu, Plâng câmpiile străbune, Plânge codrul, plânge bradul... Iar în groaza ce se iscă Mateiaş, voinicul mic Vrea de Hristos să se lase Ca să mai trăiasc-un pic. Atunci Brâncoveanu tată, Pe copil îmbărbătează, Inima-i în piept tresaltă, Spre butuc înaintează... Calm e de-acum copilaşul, Peste el nu moartea vine... Lasă văzduhul, imaşul, Merge spre Hristos, spre bine. Liniştit el pune capul Sub a gâdelui secure Un LOVEŞTE se aude... Şi e murmur de pădure! Calm dar merge şi bătrânul Spre Hristos, iubitul său, Căci călăul, iataganul, Ei îl duc spre Dumnezău. Poţi „creştine” tu de astăzi, Să răspunzi, la rândul tău, Că iubeşti dreapta credinţă, Că-L iubeşti pe Dumnezeu?...
sâmbătă, 31 mai 2025