Om fără oameni

Când inima e mai uşoară ca fulgul
nu mai rămâne niciun păcat de iertat,
doar o fereastră deschisă de dragoste
să se simtă cum intră primăvara în sânge.

Înger de purpură cu fluturi pe trup
la gât flori de cireş cu miresme,
pe pajişti de verde cu miei de argint
unde ies din tufişuri iepurii soarelui.

Când pentru munţi nopţile nasc izvoare,
sărut frumosul şi binele, uit tristeţea,
în oglinzi inundă fericirea
de nu pot zări norocul ce se ascunde şi fuge.

Daţi-mi ocazia
într-o lună de miere cu stupi de iubire,
să înalţ suflete cu blândeţe creştină,
aşa cum săruţi un bolnav pe durere
şi-mi curg din vene cuvinte de mir,
de pun pe răni plasturi cu inima
uitând să mai fiu om fără oameni.