Omul de zăpadă E o ninsoare postumă.Iarna a plecat din inima omului de zăpadă, nu se știe de ce pe-nserat,furișat, ca nimeni să n-o vadă... Vezi ce nefiresc îi stă acum așezată cratița în care-mi făceai de mâncare pe capul cu vise-nghețate? Altădată stătea mai verosimil... Nu ți se pare? Și mătura... abia acum îmi dau seama, nu mai seamănă a mână, ca altădată! O, Doamne, și parcă mă apucă teama când mă gândesc că o credeam adevărată... Dar ăștia? Nu sunt cărbuni din soba noastră caldă, ca un tors de pisică monoton? Îți amintești? Mi-i azvârliseși pe fereastră să i-i cârpesc, cu artă, la palton... Iar pentru ochi, mai știi, prin tragere la sorți am sacrificat butonii de agat. Mi-ai spus, să mă împaci, : - Și-așa nu îi mai porți, poți să-i dăruiești cu suflet împăcat... Și în loc de fular, pentru că eu nu aveam niciunul de rezervă, i-am pus, mi se pare, prosopul de in, cel de deasupra de geam, primit de la mama la o aniversare... ................................................................. O, Doamne! dar cât de multe nu i-am dat... Curând o să-l vezi, spuneai, plimbându-se pe drum. Iar eu, ascultându-te, l-am crezut adevărat, până în clipa în care, nici azi nu știu cum furișat, ca nimeni să n-o vadă, nu se știe de ce, pe-nserat, din inima omului de zăpadă, ca o ninsoare postumă, iarna a plecat...
sâmbătă, 31 mai 2025