Din călimară se scurge pământ, Iar masa e împroșcată cu flori, Camera e un pur și rece mormânt, Iar singurul vin e apa plânsă de nori Noaptea nu plânge, dar își strânge ochii în dezamăgire Și în durere se impedică femei nătânge Căzând în frunze de zăpadă, departe de fericire. Pentru cine să plângă? Un corp fără suflet întins pe jos? Sau pentu globul albastru pe care-l ținea în mână Și pe care l-a spart ca un prost, iar acum babele stau de ani și-l cos Le e milă de glob, a avut un sfârșit crunt Dar și omul, săracul, a stat întins cât a stat Columb la cârmă L-au lăsat până când inima i-a ajuns dună Iau mai luat și hainele, apoi l-au proclamat sfânt Dar E înger acum, cu aripi de plumb.
sâmbătă, 31 mai 2025