Peste codri sta cetatea Stăpânind singurătatea… Luna plină strălucea, Din nălţimea cea albastră Bătea tainic la fereastră. Şi pe negrele zăbrele Sta domniţa după ele, Uitându-se norilor Calea zburătorilor. Părul galben, abia creţ, Peste tâmple sta răzleţ Şi trecând pe după tâmple Ca un val de aur împle Umerele şi spinarea Şi întreagă arătarea. Şi e una la părinţi, Cum e luna printre sfinţi, Şi-ntre fete tinerele Ca şi luna printre stele, Şi e una chiar sub soare, Cine cată-n ochi-i moare, Ochi izvoare de lumini, Cu mâni albe, lungi şi fine Şi cu degetele trase, Subţirele, de crăiasă, Şi buzele subţirele De-mi zâmbea-ntristat cu ele. Au mai ştiu povestitorii Ce sunt, oare, zburătorii? Vin din rumenirea serii Şi din fundul sfânt al mării, Vin din ploaia cea cu soare Şi din dor de fată mare. Iară umbra norilor, Calea zburătorilor, Căci îi vede Cine-i crede, Le năzare La oricare L-a chemat din noaptea mare. De-ndrăgeşte vreo fată, Ca luceafăr i s-arată, Dar din nouri se repede La pământ unde o vede Şi-n cărare îi răsare De la creştet la picioare; Ochii negri-ntunecoşi I se uită mângâioşi, În păr negru stele poartă, Dară alba faţă-i moartă, Ori se face nor de ploaie Care cade în şiroaie Şi burează-aşa de lin Prin perdelele de in; Şi-n fereastră, ca-ntr-un prag. Se arată nalt şi drag, Cu păr lung de aur moale Şi cu ochii plini de jale. Trestia l-încununează, Hainele îi scânteiază, Haine lungi şi străvezii, Pare-un mort cu ochii vii. Astfel iese zburători Şi din umbră, şi din nori, Şi din lanuri, şi din luncă, Şi din stea ce se aruncă, Şi din tainicul izvor Care sună-ncetişor, Şi când luna cea bălaie Varsă apelor văpaie. Iese din senin cu ploaie, Şi din ploaie cu senin, Şi din lacul cristalin, Şi din ceruri, şi din mare, Şi din dor de fată mare. A lui suflet e-o scânteie Din luciri de curcubeie, Din dragoste de femeie; A lui glas la miez de noapte E ca muzica de şoapte, Când se clatin rămurele Şi suspină păsărele. Şi cum sta domniţa dusă Şi pe gânduri multe pusă, Teiul nalt crescut sub geamuri I-au întins vro două ramuri Încărcate, înfloritoare Şi frumos mirositoare, Şi aude şopotind Şi prin frunze ropotind Ca un glas de copilaş Ce-o întreabă drăgălaş: – De ce şezi închisă, fată, După poarta ferecată, După zidurile grele, După negrele zăbrele? Deschide zăbrelele Şi priveşte stelele, Luna plină o priveşte Cum pe munţi călătoreşte Şi deschide-mi un oblon Ca să trec fără de zvon, Că de noapte îmi e teamă; Toate umbrele mă cheamă, Tricolici mă prigonesc, Iar babele mă vrăjesc Cu flori roşie de mac, Cu oscior de liliac, Ca să nu mă dau de leac. Nu auzi cum zbor prin ramuri, Ţip în horn şi bat în geamuri? Nu sunt tânăr fără minte, Prins de dulcele-ţi cuvinte, Nu curtean înfumurat, Nici oştean împlătoşat, Ci eu sunt Zburător Ca un vânt De uşor, Mă anin De un ram Şi suspin Lângă geam, Ca-n sălaş Tremurând Să mă laşi Mai curând. Căci sunt slab de-mi plângi de milă, Orb ca visul de copilă; Sunt ca vânt de primăvară, Ca amurgul cel de vară; Din picioare până la cap Într-un cuib pot să încap, Iar în cuib de turturele Dorm alăturea de ele. Iarna vin gonit de fulgi, Ce m-acopăr ca un giulgi, Şi când voi spuneţi poveşti, Suflu codrul pe fereşti, Iar la claca cea de furcă Mâna-mi torturile-ncurcă. O, deschide-mi un canat, Ca print-însul să străbat, Să mă iei la tine-n pat, Ca să dorm lâng-al tău sin Ca un biet copil străin; Adormit la pieptul gol, Nu mă-ndur să te mai scol; Sânii albi, două comori, Tare sunt dezmierdători, Fiind albe şi rătunde, Inima mi se pătrunde, Cu guriţa mă adapă Şi de focul meu mă scapă; Adormit pe braţul stâng, Nu te teme c-am să plâng, Teamă n-ai că te-oi trezi, Că eu pier în zori de zi; Ci-am să suflu-aşa de cald, În miroase să te scald, Să-mi vezi faţa de ninsoare Şi aripile uşoare, Căci viaţa mea o ţin Cu miros de flori de crin; Nu beau apă, ci scântei Şi miros de flori de tei, O, primeşte-mă în braţe! Umbra nopţii mă îngheaţă, Un strigoi poate în pripă Să mă prindă de aripă, Să m-ascundă în mormânt, Ca să nu ştiu unde sunt, Ori de aripi să mă lege De un clopot fără lege Şi trăgându-l, sunător, De izbirea lui să mor, Căci eu nu sunt vrun fecior Ca să viu amăgitor, Ci eu sunt Zburător Ca un vânt De uşor, Mă anin De un ram Şi suspin Lângă geam, Ca-n sălaş Tremurând Să mă laşi Mai curând. Ea-şi netezeşte ale ei tâmple Şi de lacrimi i se umple Ochii dulci de mângâiere. Ea suspină fără vrere, Neştiind încă ce-i cere Inima cu-a ei durere, Iar gândirea ei cea dulce N-o mai lasă să se culce. Peste vârfuri trece lună, Tânguios un corn răsună, Petrecând cu-atâta drag Toată rariştea de fag. Mai începe, mai se pierde, De-i răspunde codrul verde Fermecat şi îndrăgit De-acel sunet rătăcit. Iară inima îi zice: „Ce stai, draga mea, aice, Scoală-te, supune-te Valului de sunete, Ce te trage, plin de jale, Colo, în rariştea din vale.” Şi un glas aude, pare, Ce-o chema în depărtare: „Mărgărită, Mărgărită, Cu coroană aurită, Ah, din valea cea adâncă, Ca pe-o stea te zăresc încă, Ca pe-o stea luminătoare Şi deasupra-mi plutitoare; Glasul cornului străbate Dulcea ta singurătate; O, te pleacă plângerilor, Tu, crăiasa îngerilor, Lasă zidurile tale, Vino-n vale, vino-n vale! O, auzi sunând Pe cărare corn, Căci spre tine blând Îl întorn. Mărgărită, Mărgărită, Cu coroana aurită, Glasul cornului străbate Neagra ta singurătate, Valului de sunete, Draga mea, supune-te, Lasă zidurile tale, Vino-n vale, vino-n vale!”
