De pe arbori cad răvașe Pe-ale vânturilor caier Lunecânde pătimașe Ca și penele prin aer. Vin plecările în ducă Spre știință, neștiință Și, în gură cu o nucă, Le privește-o veveriță. Nu pot spune de-unde-s pene De la îngeri, de la păsări Și de ce-și foșnesc alene Ape lângă mal mătăsuri. Din durerea prospețimii Îmbibată-n stropi de sânge Ori se-nalță serafimii, Sau cocorul zarea-nfrânge. Prin căderile de file Trec încet și sobru anii De la seri și de la zile Culegând scrisori ca danii. Plâng logodne și regrete Fericirea ori în jale Ei le-mbracă verighete Cu inele anuale. Și se duc peste sâhliște Cu ectenii și vozglasul, Iar pe cer un cârd de gâște Vrea să le ajungă pasul. Cei ce zbor nu au, doar fața O îndreaptă spre amiază Și lipsită parcă viața Reîntoarcerea visează. Șopotește lângă mine Salcia cu pleată blondă: „Se duc vise de lumine Pe o cale vagabondă...” Eu, șiret ca niște medici S-o alin vreau c-o minciună Și cu glas pustiu de predici Spun de ultima cunună. Singur îmi lovesc c-un „dacă” Vremea obosită-n pace: „Pleacă visele și pleacă... Le-oi vedea când s-or întoarce?!” Victor Bragagiu
sâmbătă, 31 mai 2025