Era pe cer un nor în dreptul Lunii - În rest era senin până-nspre stele… M-ardea iubirea sfântă ca tăciunii, Dar eu ardeam de patimi efemere… Şi mă iubea Cel ce mă zămislise Cu dragoste de minte necuprinsă, Dar eu eram mult cufundat în vise Şi inima-mi era lumesc învinsă. Se revelau minuni nebănuite În faţa mea, dar îmi păreau normale; Stele-mi cântau cu raze strălucite, Dar cântul lor se risipea pe cale… Un nor era pe cer, şi doar pe-acela Eu îl vedeam, orbit de neputinţă; În jurul lui, ceru-şi croia dantela, Dar ca s-o văd, îmi trebuia credinţă. Dar norul s-a-mprăştiat într-o clipită Când vântul a bătut din Nordul cosmic, Iar inima subit mi-a fost trezită Ireversibil, din ungherul dosnic. De-atunci eu cred şi văd mereu seninul Chiar dac-ar fi nori negri-n lumea toată! Prin har divin mi-a fost schimbat destinul Să am credinţa-n veci nestrămutată!
sâmbătă, 31 mai 2025