Adună-te din cioburi ferecate în praful unui basm fără eroi, în care însăși Viața nu mai poate să-și curățe suflarea de noroi. Născută din a cerului ispită, s-a aruncat în valuri de destin să prindă înălțarea rispită pe valul unui vis diamantin. Dar n-a știut că lumea e doar smoală- catran înmiresmat cu amăgiri ce te cuprinde cu-a minciunii școală în buchia eternei zălogiri. Un biet Icar lipsit de instrumente, privind vârtejul ca un temnicer, Își rupse Viața foi din tegumente să-și construiască aripi către cer. Din sângerânde lacrimi de lumină ce izvorau din răni ca un șuvoi, Se aruncă un mir de albumină să curețe destinul de puroi. Și nicimăcar nu mai privi in spate când zbaterea de aripi din simțiri o smulse dintr-o neagră cavitate a celui val avid de înfrățiri. Unde s-a dus, spre ce eternitate, spre care țărm născut din al ei vis? Nimeni va ști să vă răspundă-n toate, că n-a rămas din vremuri vre-un zapis. Știu c-a căzut, sleită de putere, pe-același țărm a unei noi minciuni, Golită de speranța din artere se prăbuși la poarta noii lumi. Iar fiecare clipă petrecută la margine de vis adulterin, O zălogi sub propria sa iurtă pe nicovala propriului destin. Și lovituri au fost fară zăbavă, născute din ciocanul unor morți ce a văzut în Viața cea firavă o cheie ce-ar deschide grele porți. ”Bijutieri” de cea mai joasă viță au tot lovit sublimul diamant să-ncapă, resemnat, într-o matriță și să-l transforme într-un biet talant. Se revoltă interna ei structură c-un ultim strop din forța unui vis, Iar după programata lovitură în taina de-ntuneric s-a închis. Și aruncată fu în colț de lume să zacă la o groapă de gunoi, Dar nimeni n-a știut ca să prezume că Viața se ridică din noroi. Adună-te din cioburi ferecate Tu, șablonat de proști bijutieri, să te ridici din vremi întunecate drept Diamant imun la așchieri.
sâmbătă, 31 mai 2025