Cât de firavă ești, minune, când te cuprind să îți șoptesc că reprezinți în a mea lume Destinul omenesc. Tu ești răcoare și căldură, simbolul păcii la război, zăpada puhavă sau dură ce cade peste noi. Și cât de pură ți-e solia în dansul fulgilor de nea. Iubirii tu-i rămâi făclia și albul pur din ea. Cât de timidă ești, idilă, când te cuprind la al meu piept și arzi, prea candidă feștilă, urmându-ți crezul drept. Tu prinzi în freamătul de șoapte comune temeri și erori Și-n a iubirii caldă noapte, suntem doi meteori. Cât de frumoasă ești, copilă, când zbori către un cer deschis s-aduni din raze de lumină căldura unui vis. Și nu-ndrăznesc prea drept a-ți spune că eu, de fapt, trăiesc un vis Căci, tu, plecând spre altă lume, în neguri m-ai trimis. Un alb și negru ne e viața Și „viața” vei rămâne TU, Voi rătăci trăind speranța schimbării unui „da” din „nu”.
sâmbătă, 31 mai 2025