Alungat de tot ce n-am sfârșit, Neștiind să-mi capăt chibzuința, Eram prea devreme obosit, Aliat mereu cu neputința. Nu știam de-mi mai asculți strigarea; Cum să-Ți zic „Privește-mă acum!”, Că de cât călcat-am îndurarea, Mă știau și pietrele din drum?! Peste răni adânci de boală veche M-au lovit lucrări neterminate, Putrezeau cuvintele-n ureche De îndemnuri sfinte și uitate. Încercând să-mi iau 'napoi credința, Am mai mers un timp și încă unul; Căutam un leac să-mi dea putința, Dar în noapte nu găseam niciunul. Azi Te strigă robul Tău căzut: — Îndrăznesc, mai dă-mi o dată mâna! Sunt murdar de tot ce n-am făcut Și aproape m-a-nghițit țărâna. Iar Tu știi că nu mai pot să zic Nici o vorbă-n plus de-o lăcrimare… Dar de-mi poruncești să mă ridic, Se vor șterge petele din soare; Deal spre deal vor da din cap mirate De atâta sfântă bunătate.