Rog viața să-mi zâmbească... Îngândurat, număr anii ce-au plecat, Idile scurte, lungi, sunt prețioase, Le port pe chipu-mi, adesea întristat Că n-am păstrat din clipele frumoase. Stârnesc în gânduri ploaie de regrete, Mi-e frig în cuget, sufletul mă ceartă, Ce-ai așteptat și ce-ți dorești poete? De ce dai vina tot mereu pe soartă? Poate am primit din toate, dar puțin, Sau poate nu am știut să chibzuiesc, M-am mulțumit să văd că-mi aparțin Și am uitat, să învăț, să mă iubesc. Dac-aș putea s-o iau de la început, M-aș răsfăța în brațe calde, pure, Aș aduna, ce în suflet n-a încăput Ceva tandrețe, inima să-ți fure. Nostalgic nu sunt, timpul nu se-ntoarce, Din ce am primit a mai rămas un strop, Rog viața, ce va voi să mă debarce Să zâmbească, când îmi va spune... stop! Autor: Gabriel Stănciulescu
sâmbătă, 31 mai 2025