Judeca-m-ai tu iubire, de ești fructul suferinței, însetat de împlinire, am rămas sclavul dorinței. Ce n-aș spune, nu mă scuză, cât dorul sapă-n amintiri, buzele-ți sunt dulce muză, un cuib de dragoste-n priviri. Pe nimeni nu mai înțelegi, cum simțul trece peste minți, cu vorbe dulci de brațe-ntregi, te cred și-atunci, când știu că minți. Mă tem la gândul că nu-mi ești, simt cum mi se-ncruntă fruntea, ajunge-o clipă să-mi vorbești și mă lasă iarăși mintea. Mi-ai furat adesea visul… Unde-s nopțile senine!? Am călcat chiar și-nterzisul, pentru șoapte feminine. De sărut în drum o floare și-am să-ți cer mâine iertare, să-mi fie rușine oare, căci mi-e inima prea mare... Am iubit prea mult, se poate... Oare-o fi naivitate!? Tu mă-ndemni la astea toate, s-am și eu o calitate. Să mă judeci, tu, iubire! Când simțul trece peste minți, rămâi dulcea mea trăire, te cred și-atunci, când știu că minți. Autor, Mihail Janto
sâmbătă, 31 mai 2025