Să nu uităm asfinţitul

Să ne îmbrăţişem în pragul nopţii,
să nu uităm asfinţitul,
imagine afişată-n memorie.
Ochii păstrează şi ei pe retină
frumosul pe care-l absorb şi-l cultivă
în fiecare poem ce-l voi scrie.

Tu te supui aceloraşi uşi ce trebuie deschise
pe fiecare hol dintr-un spital
crezând că acolo este ultima salvare
din pânza de paianjen în care te-ai încurcat
aruncat în aer de propriile greşeli.

În piele nu se vede durerea coaptă-n interior,
nimeni nu priveşte pe geam afară din suflet,
trupul şi el se schimbă cu anii
se-mbracă-n aura îngroşată de prejudecăţi
ce induc teama de moarte.