Soartǎ dură

Mereu m-a bătut gândul să scriu şi eu ceva,
Câteva rânduri, poate, dacă n-ar fi prea mult,
Urmare ăstui lucru, mărunt mă vor toca
Amicii mei, desigur, dotaţi cu-al vorbei cult.

O rană vie-n piept ce mă mai ţine treaz,
Scoţându-mă din tihna uşor cam indolentă,
Mă răscoleşte-adânc, făcând de mine haz,
Acum când mă îndrept spre ţinta iminentă.

Sunt obligat să mint ca să nu cad în vid,
Spulberând crezul meu, ca unic paravan,
Pentr-o-ndoială certă şi dură ca un zid
Mâncat la temelie în fiecare an.

De ce să nu-mi doresc o minunată stare,
În suflet, fără teamǎ, să nu mă contrazic,
Mai bine gândul meu povară lumii care
Ar vrea să-l întâlnesc pe dracul la picnic.

Mă ispiteşte lenea şi gândul prăbuşirii,
Dar nu mă lasă-n pace păcatul originar,
Împins de Scaraoschi pe calea devenirii
Cǎreia nu-i rezistǎ vreo formǎ de altar.

Sunt aparent normal şi sufăr ,,vremea rea”,
Nu port pǎreri sterile în prea adâncu-mi sac,
Să mă arunc în haos nu stǎ la mâna mea,
Deşi de boala asta e sigur c-o să zac.

Adesea mă-ntreţin ca focul de vestale,
De dragul armoniei şi-a scurgerii de timp,
Îmi pierd chiar şi ţinuta cu băţoşenii goale
Ce îmi propteau în suflet toţi zeii din Olimp.

Întotdeauna vrut-am să fac şi eu ceva,
Să spună oarecine că, vrând, am învăţat,
Dar toată tevatura profund mă enerva,
Dorind o soartǎ durǎ, şi nu un lăudat.

Şi dacă am citit, mi-a fost, cumva, de-ajuns?
Ca şi ţăranul prost, fără un bob de carte,
Am înţeles că geaba mai caut un răspuns
La întrebări de care avut-am multă parte.

Ferice sunt săracii, că nu se mai întreabă
Dacă, în munca lor, un spirit îi strǎpunge,
Zilnic se lasǎ răpuşi de-aceeaşi treabă
În timp ce soarta dură din rostul lor îi smulge.