Când îmi cântai sonata lunii Lacul tăcut se unduia Cu lacrimi, nori umpleau genunea Claviatura suspina. Cerul se îmbrăca-n odăjdii Smerit, șoptea "aleluia"... Privind cum se-mplinea minunea Un plop, timid se înclina. Eram doar noi pe tâmpla lumii Ea, dragoste ne dăruia Și ne hrăneam cu pasiunea Sonatei care ne unea. Azi, nu-mi mai cânți sonata lunii Iar lacul pare c-a secat Ce trist pulsează tâmpla lumii Ce triste toamne-n noi, se zbat. Plâng nori cu lacrimi de răpciune Claviatura s-a stricat Prin crengi goale de plop, apune Luna...doar cerul înstelat Ca un îndrăgostit tomnatic, Plutind în lumea lui ocultă, Pe un adagio singuratic Sonata lunii...o ascultă.
sâmbătă, 31 mai 2025